Once upon a time in Anatolia (Turcia 2011)

Cei care vorbesc de noul val al cinematografiei romanesti si de realismul dn spatele filmelor cu pricina sa faca un mic ocol si sa se opreasca la ultimul film a lui Ceylan. Nu vreau sa diminuez prin aceasta fraza importanta acestui nou val, doar vreau sa zic ca pana sa ajungi la nivelul la care a ajuns Ceylan, e cale lunga si sper ca mai devreme sau mai tarziu cineva s-o strabata indiferent de criticile si greutatile din cale. Suficient cu aceasta comparatie. Intorcandu-ma la film propriu zis, pentru mine a fost unul dintre cele mai reusite din acest an. Subiectul, usor politist, ne duce pe urmele unei reconstituiri din care lipseste doar cadavrul, "pierdut" pe unul din dealurile Anatoliei. Simplu. Dar in spatele acestei cautari, inceputa de seara si dusa pana ziua urmatoare dupa-amiaza e mult mai mult decat o simpla cautare. Ceylan ne plimba la lumina farurilor masinilor din comvoi, cu ajutorul unor actori ce-si intra foarte bine in rol, printr-o tara, prin niste obiceiuri, prin niste locuri extrem de pitoresti, prin gandurile lor, prin temeri, griji, psihologia criminalului, prin discutii fara noima care totusi prind sens pe masura ce inaintam, cateodata chiar ajutandu-se de lucruri simple care ajuta sa intelegem complexitatea puzzle-ului propus. Excelenta scena in care, dupa ce s-au oprit in casa neamurilor unuia dintre politisti, este introdusa una dintre nepoate. Contactul vizual cu ea tulbura si are urmari diferite asupra majoritatii celor implicati. Filozofie de pahar dar si cadre rupte parca din Cehov, un mar ce se rostogoleste, zice mai multe decat zeci de alte cuvinte, umorul negru mai mereu prezent, dialogul absolut firesc nu are nici un cusur iar meditatiile de pe margine, dialogul intre minti, cand personajele par sa vorbeasca desi gura nu zice nimic, par marca inregistrata a acestui minunat regizor. De mult nu am iesit atat de incantat dupa un film...as zice de 10 dar pentru ca tot ar trebui sa-i gasesc un mic cusur, l-as gasi in lungime...partea finala e un bonus pentru cei care au ramas tintuiti in scaun, dar intr-un fel aduce o explicatie in plus acolo unde nu ai avea nevoie de explicatie...si solutia puzzle-ului ramane ca pana atunci, putin in ceata. 

Trailer aici, in sala cu voi. Enjoy. 

Snowtown(Australia 2011)

Filmul e dupa un caz real si intr-un fel asta ii ofera o atentie aparte. Snowtown e un oras in care cineva s-a ridicat in picioare si a inceput sa se joace de-a cel care pedepseste faradelegile. Pe rand, violatori, pedofili, drogati si in curand nu numai ei, sunt eliminati in urma unui sfat al batranilor locului si pentru ca asa au fost influentate lucrurile. Unghiul insa din care ne e prezentat filmul e cel al unui copil dintr-o familie cu probleme care ajunge sa se ataseze de cel care e prietenul mamei si cumva ii devine exemplu de a se purta in viata. E un film despre un oras de la capatul lumii in care o voce se ridica din multime si ii da culoare, dar pana la urma iti dai seama ca locul devine in curand locul unor crime in serie in care cei considerati umani sunt criminali fara scrupule, avand in spate o justitie personala. Conflictul din mintea adolescentului scos oarecum din mizerie si educat cat sa ajunga mult prea devreme matur, apare in momentul in care isi da seama ce se ascunde de fapt in spatele unor vorbe si a unor oameni in care a crezut. Poate face ceva sau ii este frica? Ne mai poate fi loc de happy end de la un moment, e mult prea grav ce se intampla si orice ar face, e cam tarziu. Din pacate intrand in joc, nu poti sa joci decat o carte si aia e cam necastigatoare desi probabil e singura cu care supravietuiesti.
Cateva scene sunt destul de violente, altele insa incanta la propriu, nu vezi decat o masina alergand in pustiu si soarele cum coboara...si muzica...intr-un fel atmosfera creata e excelenta, actorii de prima mana si povestea incalcita cat sa-ti placa s-o consideri puzzle.

Dupa Animal Kingdom, al doilea film de impact venit din Australia ce merita atentie...

Trailer, enjoy 

Perfect sense (UK-Danemarca-Suedia-Germania 2011)

Nici cand nu a fost apocalipsa atat de dulce ca in acest film. Imaginati-va o lume a zilelor noastre in care ne-am pierde pe rand simturile. Dar ca sa puteti intelege asta mult mai bine, e pusa pe seama unor proaspat indragostiti, o cercetatoare si un sef bucatar, jucati de doi actori care sigur au adus partea de chimie dintre ei la loc de cinste, Eva Green si Ewan Mc Gregor. E ca si cum el o vede pentru prima oara si ii place si desi a avut zeci de alte relatii, isi spune ca ea este aceea...cat timp ea e prudenta, il place...si totusi inca se tine si inca il priveste de la distanta, curioasa dar inca nefacand acel pas...si la inceput dispare mirosul...si ea isi da seama ca e ceva in aer, apoi oamenii devin brusc sentimentali, evenimente din viata ii fac sa planga, apoi isi pierd usor controlul cantitatii, mancand de nebuni tot ce le vine in mana si-n toate aceste clipe ei sunt indragostitii care-mi fost fiecare dintre noi, cu mers la concerte, plimbari de mana, baie impreuna la lumina lumanarilor si muzica in surdina si paturi nefacute si acel zambet pe fata, cand iesim din casa ce ne insoteste toata ziua si ne sarutam de fiecare data cand prindeam un moment...apoi din senin devin violenti, pare ca incet incet isi pierd si sufletul...se despart ? se ascund si se cauta in acelasi timp...si brusc nu mai aud...si devin disperati si  se cauta si aproape sa se piarda iar...si se gasesc...sunt aproape...se vad...se indreapta unul spre celelalt...si se apuca bine ca in curand nici n-o sa mai vada. Undeva nici macar nu e nevoie de apocalipsa lumii cand e vorba de a ta proprie, dar in fond daca esti cu ea de mana, nu mai conteaza atat de mult, sa vina !

Dupa film m-am indragostit invariabil de Eva Green, a fost posibil, cunoscand-o de la "visatorii" :-)
Trailer aici, cautati filmul, enjoy

Cell 211 (Spania-Franta 2009)

Inca un film despre inchisoare. De acord. Multe dintre idei e clar ca au aparut si in alte filme dar tot m-a atras intr-un fel sinopsisul citit in graba in fata unui cinema. Un accident banal face ca un viitor gardian, ajuns din exces de zel cu o zi mai rapid sa-si vada viitorul loc de munca, sa fie prins in interiorul inchisorii in mijlocul unei revolte. Nimeni nu-l stie si de aici pana a fi considerat unul de-al lor, e doar un pas. Il face? Iar daca il face, care sunt sansele pe care le are ca sa iasa cu fata curata din tot ? Pe langa aceste raspunsuri oferite, filmul se joaca undeva pe marginea intre lege si partea umana din fiecare, te face sa simpatizezi pana si tabara celor inchisi si intr-un final in crescendo iti ofera o buna imagine asupra societatii. Interesele sunt mereu cele care te conduc, indiferent de ce parte a gratiilor esti, cu legea in mana poti calca in picioare orice sursa de demnitate si doare. Vazand desfasurarea filmului m-am tot gandit la Natural born killers, pentru ca una dintre idei am intalnit-o si acolo si intr-un fel sau altul m-a fascinat. Momentul in care intelegi problemele oamenilor de dupa gratii si intr-un fel desi esti constient ca nu e cea mai buna solutie, fraternizezi cu ei. Fie ca vrei, fie ca trebuie. Dar dupa ce vezi cum e, incepe sa-ti si placa, simti ca se misca intr-un fel si tot ce ai mai vrea e acea nevoie de adrenalina. Prin urmare, chiar daca e un film putin mai vechi, e mereu actual.
Enjoy trailer

Padurea norvegiana (Japonia 2010)

Filmul are la baza romanul cu acelasi nume a lui Haruki Murakami pe care il respecta in mare parte. Povestea incepe undeva pe la sfarsitul anilor '60 si are in prin plan doi prieteni si prietena unui dintre ei care formeaza un fel de trio formidabil si nedespartit in partea aia frumoasa a vietii numita copilarie. Aspectul trist apare cand unul dintre ei decide sa nu iasa niciodata din copilarie si se sinucide, lasand in gol imens dar si o apropiere, nascuta din durere, intre fosta iubita si prietenul ramas. Actiunea se muta in Tokio, in anii studentiei, cand cei doi se reintalnesc, se apropie si mai tare si incerca sa iasa de sub apasarea lucrurilor din trecut. Reusesc? E dragostea mai puternica decat durerea? Drumul e lung, incurcat si dificil...o sa vedeti, decorul e cel al vietii studentesti din Japonia anilor '70 la care trebuie adaugat locuri pe care le frecventeaza studentii, baruri de jazz, magazine de discuri, bazine, camine, sali de lectura, locuri incarcate de fum si de bautura, provocari la tot pasul si zeci de amintiri in care te poti pierde mai mereu. Relatia dintre cei doi respecta intru totul cartea si imi pare ca e perfect surprinsa. Distanta, nebunia, durerea, amintirile, iubirea ii leaga si in indeparteaza, ii stoarce si ii intoarce pe toate fetele, cei doi reusind sa fie aproape chiar si atunci cand nu sunt, intr-o imagine din aceea poetica ce tine de vis si prea putin de realitate. Imaginile sunt rupte iar din alta lume iar actrita principala, o cunoasteti din Babel, incanta si aici. Nu spun mai multe, poate stiti cartea, oricum cred ca e fascinanta provocarea si nu numai pentru intalnirea pe care ne-o propune autorul cu o alta cultura. Una care e total diferita, una care pune pe ganduri si lasa locul la interpretari...cred ca o sa mai gasiti si altceva acolo, poate ceva uitat, poate ceva pierdut, poate ceva din micul print sau doar melodia celor de la beatles, care da titlul filmului...Enjoy trailer

Viata pestilor (Chile 2010)

E o petrecere, vechi prieten s-au adunat sa-l serbeze pe unul dintre ei. Personajul principal e si el invitat, in viata de zi cu zi calatoreste mult si de fiecare data revine cu placere acasa. De data asta n-a mai fost de mult si intr-un fel sau altul, la petrecerea cu pricina reuseasca sa-i vada pe aproape toti. Sunt persoane din trecutul lui de care il leaga mai multe amintiri, sunt prietenii din copilarie, persoanele pe care le-a vazut mai mereu zilnic, e marea lui dragoste si altii care l-au remarcat de la distanta, dar intre timp au crescut si au fost integrate in cercul lui de prieteni. Cu toti se opreste pret de un putin si povesteste, ca si cum ar calatori de la unul la altul si pentru fiecare are cateva cuvinte noi si ei la randul lor, il tin mai cateva minute in loc, il prind in mreje si il atrag spre ceea ce ii lipseste acolo, printre straini. Filmul e insa mult mai poetic decat zic eu aici. E unul din acela in care la sfarsit stai minute bune in scaun si cazi putin pe ganduri gandindu-te la lucrurile importante din viata. Toata povestea curge, plimbarile printre personaje, intrebarile trecutului, prezentul venind peste ei si unde o sa fie in viitor, totul parca sta in loc si in acelasi timp alearga de nebun, ca timpul si-al lui avion care trebuie prins. Pe fosta iubita o va intalni de mai multe ori in aceasta noapte, e clar ca tot ea e singura care poate sa-l puna pe ganduri si sa-l faca sa piarda avionul sau chiar sa nu mai plece. Reuseste? O sa vedeti...cert e ca orice solutie ar gasi, cei care pleaca sunt mereu intre doua lumi si intre doua lumi nu-i tocmai usor. O spun din propria experienta. Lasand insa filozofia asta de pahar la o parte, mergeti sa vedeti filmul, merita...
Trailer aici

Beginners (SUA 2011)

Am de recuperat. Dupa o lunga pauza pe acest blog, ma intorc la filmele vazute in ultima perioada in ordine inversa. Beginners e cel mai proaspat in minte, vazut zilele trecute. Incep prin a spune ca e un film frumos, aparent destul de simplu ca poveste si incarcat de o aura din aceea de melancolic.
Facut in salturi de la o perioada trecuta la una actuala si invers, cu o voce din off care te duce de la tragic la comic si iar invers, cu doua personaje, un el si o ea, de care nu ai cum sa nu te indragostesti, cu un caine ce pare sa inteleaga tot ce i se spune dar nu poate vorbi si cu un personaj secundar de exceptie, filmul incanta la modul ala in care nu ai vrea altceva sa faci decat sa-l tot privesti intr-o dupa amiaza de duminica.
El e Ewan McGregor , ea, interesanta, Melanie Laurent, cainele-i Arthur(nu stiu cum il cheama in realitate, dar are figura de Arthur), iar tatal personajului principal e Christopher Plummer , intr-un rol in care pentru a nu stiu cata oara, incanta. N-as divulga prea multe, as spune doar ca inceputul povestii de iubire intre cei doi protagonisti(e clar ca exista asa ceva), e una din cele mai frumoase scene vazute de mine intr-un film. Cumva m-a dus cu gandul la Amelie sau la acel minunat Jeux d' enfants, prin urmare as zice ca e un must seen, pentru iubitorii genului si un mod placut de a petrece o duminica agreabila.
Mai spun si ca-i regizat de Mike Mills, ca un plus de poetic, daca mai trebuia sa zic asa ceva.
In sali de cinema cu voi, la racoare. Iesiti cu zambet pe buze, garantat.
Trailer aici. Enjoy