How I ended this summer ? (Rusia 2010)

Departe, undeva la "capatul lumii," pe o insula situata undeva in Oceanul Arctic, doar doi oameni, meteorologul sezonier si mai tanarul sau coloborator, venit ca intr-un fel de practica isi petrec timpul citind aparatele meteorologice, comunicand datele prin radio, pescuind, alergand, privind in pustiu oarecum si chiar dansand cu singuratatea, daca ar fi sa ma folosesc de titlul unei piese celebre. Din cand in cand se mai indeparteaza de cabana, prudent, cu pusca in mana, pentru ca mai sunt si ursi si locul e pe atat de periculos cat e si de frumos. Static pe undeva filmul, mai fara evenimente, o iesire cu barca e o iesire din spatiul in care se desfasoara actiunea. Un conflict intre cei doi si un mesaj cu o veste cumplita, venit pentru cel mai cu experienta, dar primit de celalalt, il pune pe cel tanar in situatia de a nu stii sa o impartaseasca, cat intre ei situatia e tensionata. Trist pe undeva, poetic si melancolic pe de alta parte, cu un bun joc al celor doi actori(recompensat cu premiul de interpretare masculina a Belinalei 2010), filmul ofera o imagine a celor uitati cumva intr-un loc fara semnal la telefon, izolat, pierdut cumva, in care vapoarele nu pot ajunge decat vara din cauza ghetii si elicopterele nu pot ateriza in fiecare zi din cauza vantului. Avand cateva imagini frumoase si niste replici bune, filmul reuseste sa te tina focusat o buna perioada de timp, dar undeva consider ca subiectul s-ar fi putut trata mai bine intr-o perioada de timp mai scurta. Cele doua ore nu justifica ideea si doar strica cumva din farmecul acestui film despre cei care isi sacrifica parte din timp ca sa lucreze departe de lume, dar si se regasesc in acele luni in care sunt departe, ca si cum s-ar reincarca mereu.
Trailer, How I ended this summer.

Submarino (Danemarca 2010)

Neglijenta parintilor are un efect nu tocmai bun asupra copiilor. Mediul in care traiesti te influenteaza toata viata. Poti invata din greseli, dar uneori e prea tarziu. Par niste pilde spuse de unul mai intelept decat mine, dar cam despre asta e vorba in film. Asta vrea filmul sa arate. Ca toti facem greseli, dar cu cat le observam mai din timp, cu atat reusim sa ne indepartam de ele si sa nu le repetam.
In cazul de fata,  doi frati, crescuti fara tata si cu o mama alcoolica vor fi marcati toata viata de o intamplare din copilarie cand din neglijenta si din conditia lor de parinti-copii, fara experienta, isi vor pierde un al treilea frate. Nu-i usor probabil sa cresti singur, inveti sa bei, te droghezi,  traiesti cam ce vezi la parinti, la oamenii care trec pragul casei, la vecini, crezi ca asa e cool, asa e bine...apoi matur incepi sa-ti dai seama, uneori a prea tarziu, alte ori crezi ca poti sa stapanesti totul si de cele mai multe ori continui greseala pe care au facut-o si parintii tai. Aici cei doi frati ajunsi la maturitate au vieti diferite, unul dintr ei, traieste modest, mai bea uneori si mai mereu e framantat de lucruri din trecut. Dar cumva ai spune ca si-a gasit drumul, a inteles greselile facute si se pastreaza oarecum intr-o stare pe care ai numi-o linistita. Fara nimic spectaculos, mai cate o prietena, mai cate un prieten vechi, mai cate un drum la sala de forta, mai cate un gand spre cea pe care a iubit-o dar a pierdut-o prin modul de a se comporta, mai...nostalgic cumva, dar linistit. Celalalt, are un copil si cam tot ceea ce face este sa-si creasca cat mai bine copilul, sa-i ofere tot ce nu a avut el, riscand si intrand in contact cu tot felul de persoane dubioase pentru un castig rapid. Din pacate drogurile ii intuneca gandirea si desi ai spune ca ar avea toate premisele sa o ia de la zero, drogul e mai puternic. Cele doua povesti ale celor doi frati merg oarecum in paralel, ajung sa se vada, ajung sa-si vorbeasca si oarecum sa se regasesca abia dupa ce un alt eveniment le incearca viata. Ies din asta Cum ies? Sau cum se pierd cu totul, o sa vedeti in acest film...in spatele filmului, pe langa partea trista pe scheletul careia e construit filmul, exista si o latura optimista. Fascinatia ridicarii de jos si gasirea unui tel pentru a lupta, o sa fie cheia acestei din urma laturi. Pentru filmul a fost o surpriza placuta, mi s-a parut inchegat, puternic, cu mesaj si vizual. Enjoy.
Trailer Submarino

Der Rauber (Austria/Germania 2010)

Curtea unei inchisori, multi detinuti, toti preocupati cu ceva, doar unul din ei alerga in cerc, in jurul curtii. Apoi, intr-o celua speciala, continua alergarea pe banda. Avea sa iasa in curand, iar odata iesit o sa faca acelasi lucru, pentru ca asta stie cel mai bine...si la asta adauga din cand in cand cate o spargere de banca. Motivul insa nu ar fi banii ci doar nevoia de adrenalina a unui om care se incarca cumva la fiecare noua spargere si culmea, in general alearga de la fata locului. Povestea e foarte faina si e reala. Asa-i si filmul. Despre un om care a castigat maratonul si care continua sa participe la diverse competitii sportive, castigand mare parte din ele, dar care nu are liniste si undeva isi satisface nevoia de adrenalina prin spargeri de banci. E incoltit de mai multe ori, e urmarit si in general scapa datorita vitezei de deplasare, a rezistentei si a mobilitatii iar cand e prins scapa din nou sarind pe geamul sectiei de politie in care a fost dus pentru interogari. Politia din intreaga tara ii este pe urma, cu caini il urmaresc la munte, din elicopter, il incercuiesc cat sa nu mai poata scapa si totusi isi gaseste cate o portita si fuge iar. Schimba mai multe masini si mai multe trasee, se ascunde prin case nelocuite de la munte, alearga, cu zeci sau chiar sute de politisti in spate si devine tot mai clar ca nu mai are iesire. Nu mi-a placut solutia de final, dar daca-i dupa un caz real, nu poti decat sa constati cat de usor iesi din situatiile fara iesire si cum te acapareaza si te doboara un lucru aparent banal.
Trailer Der Rauber

The Hurt Locker (SUA 2009)

Iraq, o unitate motorizata se deplaseaza spre un punct anuntat prin statie. Din ea coboara echipa de genisti, unii securizeaza perimetrul, altii manuiesc un robot militar pe senile, incercand sa se apropie prin intermediul imaginilor de problema lor. Fac parte dintr-o unitate speciala si mai au mai bine de 40 de zile pana sa rotesc in cadrul armatei si ies din zona de conflict, 40 de zile in care oricare poate sa fie ultima. Sergentul isi imbraca costumul special si decide sa mearga in locul in care a ajuns robotul sa dezamorseze bomba. Asa incepe, ca un documentar si te tine in tensiune aproape toate cele doua ore si ceva, cat are filmul. Bombe sunt peste tot, la cate o margine de cartier, in centrul lui, in cate o groapa, intr-o cladire, sub niste pietre sau in interiorul unui om sau legate cu zeci de lacate pe cate un fanatic religios. Totul atarna de un fir, o bomba bine facuta are pe cineva de partea cealalta care lupta s-o dezamorseze. Iar din ceea ce iti arata filmul, genistii sunt selectionati din cei mai buni soldati dar cumva si cei mai inconstienti. Filmarile si trairile par atat de reale, incat iti dai seama ce inseamna sa traiesti pe muchie mai tot timpul. Iar Iraqul e un teritoriu ostil, periculos, plin de fanatici si de capcane la tot pasul, aici totul se dubleaza ca senzatie. Filmul ne poarta printre misiunile aproape imposibile ale acestei ehipe de genisti, cand in oras, cand in cate o suburbie sau fie chiar in desert, frica si in acelasi timp curajul sunt extrem de bine surprinse de camera, momente din acelea cand decizia trebuie sa vina rapid si cumva de acea decizie sa depinda soarta mai multor oameni, totul apasa, totul pare dus la extrem, adrenalina e la maxim zi de zi, iar fara prietenie si munca in echipa ai sanse mici sa razbesti. Despre asta e vorba in film, despre razboiul crud din prima linie, inainte de a se forma prima linie, de jocul diabolic al celor care folosesc bombele si puterea asupra celorlati versus cei care incearca sa-i opreasca. Interesanta alegerea regizoarei, Kathryn Bigelow de a se folosi de cativa actori mari in niste roluri scurte si eroice. Ralph Finnes e un exemplu, Guy Pearce, un altul...una peste alta insa, filmul e unul din cele mai bune vazute de mine in ultima perioda. Enjoy.
Trailer The Hurt Locker 

Red Hill (Australia 2010)

Una din surprizele Festivalului de Film de la Berlin, a fost fara doar si poate filmul australian Red Hill. Cu un buget redus, cu bani imprumutati de la prieteni, regizorul vine cu un western modern si incanta audienta. Povestea e una intalnita in mai multe filme, un detinut acuzat ca si-a ucis propria sotie, considerat extrem de periculos, evadeaza din puscarie dupa cativa ani. Se intoarce in oraselul in care a fost prins in ideea de a se razbuna. Personajul principal e proaspat venit in orasel, politist la prima zi de munca. O sa fie o zi lunga in care un om incearca sa-si faca dreptate impotriva oamenilor legii. De ce si cum, o sa vedeti in film. Eu am sa spun doar ca desi plin de clisee din filmele western, actiunea e la ea acasa, scenele se succed cu repeziciune, iar tensiunea creste exponential. Se trage mult, scenele linistite sunt parca facute sa stii ca urmeaza "furtuna", imaginile sunt dintr-o Australie pitoreasca si aproape pustie, din cand in cand cate o iesire din poveste, niste cai si niste pasari speriate, muzica contribuie din plin si ceva-ul ala care se plimba prin spatele tuturor, te tin in scaun. Rasturnari de situatii, cadre cu incetinutorul, filmari in noapte la lumanare, aparitii neasteptate...cel putin pentru iubitorii genului, ceva obligatoriu de vazut. Regizorul Patrick Hughes, prezent in sala, a spus ca de la premiera avuta cu o saptamana inainte, la inceputul festivalului, se simte cineast, vazand ca filmul lui a placut publicului si cumva si datorita acestui lucru, a reusit sa-l vanda cam peste tot in lume. Prin urmare, tot de o saptamana, a baut de fericire si ca si in seara respectiva o sa bea. Apoi a facut poze in sala si s-a bucurat de succesul neasteptat pe care l-a avut.
Trailer Red Hill

Portretul luptatorului la tinerete (Ro 2009)

Filmul merge pe urma luptatorilor anti comunisti care au incercat o rezistenta armata in Muntii Fagaras, dupa perioada alegerilor trucate din 1946. In aceasta prima parte(pentru ca o sa mai urmeze doua, una cu Elisabeta Rizea si alta cu fratii Arnautoiu), personajul central e Ion Gavrila Ogoranu care opera in partea de nord a lantului muntos Fagaras. Alaturi de el, un grup de prieteni, in general studenti sau profesori care intr-un fel sau altul au inteles pericolul ocuparii tarii de catre comunisti si de marea influenta a Rusiei asupra destinului nostru istoric. Pentru mine un subiect interesant, pentru ca nu auzisem prea mult, pentru ca nu invatasem in scoala si undeva stiam doar de existenta acestei rezistente din munti si de legendele iscate pe seama anumitor personaje. In film, se alterneaza cumva perioadele de "plimbare" a celor care s-au impotrivit regimului, in incercari de a gasi hrana, haine, munitie, ascunzatori, cu interventiile partii adverse, discursuri ale conducatorilor securisti, interventii in forta in curtile oamenilor, amenintari, intimidari, violenta si cu lupte din acelea de gherila, tragi si cam fugi, ca te copleseste numarul atacatorilor, alergi, te regrupezi si mai ataci o data. La fel de scurt. Probabil ca foarte putini ar fi rezistat cat au reusit ei, cu sute de soldati, militieni si securisti pe urme si cumva poate macar acum, ar merita sa vorbim mai mult despre partea aia cu care ne mandrim in tara. Pentru ca e vorba de o mana de oameni. Imaginile filmului sunt extrem de placute ochiului, cand intr-un camp de grau, cand printre copaci, cand urcand cate o carare abrupta, cand coborand creasta, prin vai, prin rauri, prin zapezi in care isi calcau urmele sa inainteze mai usor, pe ploaie torentiala, mai mereu pe fuga, mai mereu uitandu-se in spate, mai mereu incoltiti, incercuiti si totusi cu momente de liniste si de veselie colectiva, de bucurie ca sunt inca teferi, ca au in fata o noua zi. Excelenta scena de sub pamant, unde si-au facut un fel de ascunzis, cand la aflarea vestii ca a murit Stalin s-au cam bucurat ca la meci, imbratisandu-se, sarind, ridicand pumnii si plimband o sticla cu vin si una cu tarie. Apoi, firesc, cantarea..."pai ma dusei....pai ma dusei sa trec la olt....cu a mea, cu a mea, cu a mea mandra cu tot...salalalalalalalalai...". Bine facute si scenele din beciurile securitatii, mai putin realizarea scenelor cu pumnul, atat de romanesti si atat de clar loveau mai in gol...bune si discursurile liderilor securisti, permanenta comparatie cu muncitorii, discursuri gen, "noi muncim cu creierul, daca muncitorul isi protejeaza si isi iubeste strundul, noi ne protejam si ne iubim informatorii, asta e meseria noastra", excelente infierarile, propaganda impotriva "bandelor de dusmani ai poporului", indoctrinarea, filmele din film, dar nu am sa inteleg de ce conducatorii securitatii sunt portretizati ca agramati iar partizanii ca intelectuali. Cred ca ar fi fost mai natural sa existe in ambele tabere greseli gramaticale si oameni ce pot fi model pentru altii. Inca o nota proasta pentru scenele de lupta, care sunt un update la filmele lui Sergiu Nicolaescu, cred ca s-ar fi putut obtine mult mai mult daca s-ar mai fi lucrat putin...si cam asta e parerea despre intregul film. Putin prea lung pentru spectatorii care nu au tangente cu Romania. Multi s-au ridicat si au plecat iar aplauzele din final au fost asa, ca sa fie...dar undeva filmul imi pare a avea si forta, imi pare a avea mult adevar istoric si un final si o concluzie care doare dar cred ca e reala. Partizanii nu au murit in luptele cu fortele de securitate, armata, politie, au fost raniti, au murit vanduti de cei care au avut un interes material, o teama, o dorinta de a face bine noului regim,  o crestere pe scara ierarhica sau un avantaj de orice fel.
Tradarea e la ordinea zilei si doar daca privesti la scena politica actuala din Romania ti-e clar ca pe asta o stim cel mai bine. Inca o nota optimista pe final. As zice ca scenele in alb-negru dau un aer de autenticitate si de liniste intr-o mare de alte culori, atunci erai convins ca nu se intampla nimic rau, ca sunt doar plimbari, sau cate o baie in rau, sau cate o alunecare in zapada...atunci de bucuri si simpatizezi cu partizanii aia de care nu ai auzit.
Prin urmare, avem un film controversat, primit destul de discret la Berlin si aproape interzis de cei care au asociat numele lui Ogoranu cu un lider al Extremei Dreapta, avem un film lung, cu imagini frumoase, cu scene si dialog la care mai ar fi trebuit lucrat, dar peste toate un tot important atat istoric cat si pentru farama aia de speranta ca exista si oameni care cred in propriile valori si in adevar, pe care n-ar trebui sa-i uitam si undeva sa gasim o modalitate de a merge si pe calea asta.
Felicitari actorilor, in special, Constantin Dita, Mihai Constantin, Ionut Caras si nu in ultimul rand, Bogdan Dumitrache excelent in rolul lui Leu, lunetistul grupului.
Enjoy.
Trailer Portretul luptatorului la tinerete.

Eu cand vreau sa fluier, fluier

Filmul romanesc prezent in competitia oficiala a Festivalului de Film de la Berlin a oferit o bucata de viata reala made in Romania. Actiunea filmului se desfasoara in cea mai buna parte intr-un Centru de Corectie, unde infractori adolescenti isi poarta povara faradelegii comise si a mediului in care au crescut. Limbajul e cel al strazii, majoritatea detinutilor fiind si in realitate detinuti, asta contribuind enorm la originalitatea filmului. Povestea filmului e in fond povestea unui tanar, pe nume Silviu, care cu 5 zile inainte de a fi eliberat, se hotaraste sa evadeze, pentru a rezolva o problema de familie. Acuzandu-si mama ca l-a abandonat si ca i-a distrus viata, incearca sa evite ca acest lucru sa i se intample fratelui. Negasind intelegere la seful Centrului de Corectie isi face dreptata asa cum stie cel mai bine. Folosind violenta.
Prin urmare, loveste un paznic si ia ostatica o studenta aflata in practica in penitenciar, de care in prelabil se indragostise. Finalul povestii e unul bine gandit, fara prea multe cuvinte. Se termina firesc cumva, dar cred ca ceva din final aduce un plus filmului. Minimalist, cu dialoguri putine si la obiect, cu gesturi care tin de bagajul fiecarui puscarias, cu violenta, ierarhie, rautate dusa la extrem si acea "calitate" a romanului de a se bucura de capra vecinului, filmul e un plus pentru cinematograful roman. Dar undeva comparat cu celelalte filme din competitie, cel putin din cate am vazut, nu se ridica la nivelul lor. Sau poate stilul e altul si se intampla ca de obicei la un festival, pentru mine. Nu inteleg modul de premiere !
Critica europeana il vorbeste de bine, tot de bine s-ar putea spune ca e si jocul actorului George Pistereanu in rolul lui Silviu si modul de a lega si de a oferi o imagine extrem de reala a unui centru de corectie, a regizorului cat si jocul adevaratilor puscariasi. Inca un punct bonus ca e romanesc si pentru finalul oarecum poetic gasit. Cat despre partea aia, mai putin placuta, as spune, cadrele largi si oarecum fara sens, static, apasator, imagini din spate, cu ceafa eroului principal, dialogul, fara sa exceleze, lasand de multe ori impresia ca s-ar putea vorbi mult in cadre in care nu se vorbea si dand senzatia de ceva incomplet. N-o mai lungesc. De vazut, as zice. Merita. Cred insa ca se putea mai mult !